sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Vis cu copii.

Motto: ”Ai mare grijă ce-ți dorești, cere mereu cu modestie și bun simț, pentru că s-ar putea să ți se întâmple sau ofere exact ceea ce vrei.”

Am visat frumos la început într-una din nopțile trecute. Mi-a fost frică să și scriu despre asta. Este un vis clasic ce se transformă, aparent inexplicabil, într-un coșmar. Ca mai tot timpul în viață când nu știi să spui stop la timp sau să separi cumsecade apele.

Se făcea că eram pe o insulă, departe de casă, undeva cu nisip fin, alb și apă mereu caldă, și eram îndrumător și formator al unor copii ce mă iubeau nespus de mult. Insula era plină de localnici și de turiști, era animată zi și noapte, viața palpita la fiecare pas și oră.
Eu îi adoram pe cei mici și progresele lor zilnice la educație, ei mă divinizau și asta se vedea în ochii lor și în abnegația cu care ascultau și-și făceau temele și astfel avansau constant. Le spuneam povești, discutam cu ei la grămadă, apoi cu fiecare în parte pe teme diferite, cine voia, petreceam ore de-a rândul învățând unii de la alții: ei de la mine nimicuri de-ale vieții de zi cu zi, eu de la ei comorile răbdării, entuziasmului, bucuriei nedisimilate, veseliei din satisfacții și chestiuni mici, aparent banale. 
Le vorbeam despre relații, disciplină, chibzuință, modestie, bani, educație, sport, investiții, corectitudine, suflet. Dragostea necondiționată ne învăluia pe toți, credeam că am ajuns în rai, zilele curgeau mirific una din alta fără să-mi dau seama de trecerea lunilor și a anilor.

Părinții copiilor mă lăudau constant, mă plăteau regește printr-o chetă, ei îmi asigurau masa zilnică, coliba cu baie și tindă unde locuiam, și arhisuficienți bani de buzunar pentru mici cheltuieli pe insulă. De multe ori banii aceștia se adunau necheltuiți pentru că eu nu eram lăsat să plătesc pe nicăieri în locurile din satul acela unde vânzători sau proprietari erau părinții copiilor ce veneau la orele mele. Lunar îmi mai depuneau pe card, cu o regularitate de metronom, fix pe întâi ale lunii, o sumă de bani consistentă pentru ”să aveți la pensie, dom' profesor” sau pentru un concediu, vacanță pe care nu mi-am luat-o niciodată de când ajunsesem acolo pentru că nu avusesem niciodată nevoie. Munca era o relaxare pentru mine, constituia plăcerea supremă, și mai eram și plătit regește pentru asta.

Totul era magnific, fabulous, magic, până în momentul în care am început să obosesc des și repede zilnic, dar și relativ inexplicabil. După ani de zile de rai corpul meu cerea o pauză și după mai multe săptămâni de frământări interne am decis să verbalizez asta. Am comunicat într-o seară că aș vrea să-mi iau o scurtă vacanță undeva departe, altundeva. S-a așternut liniștea peste auditoriu. Se uitau toți unii la alții și nu înțelegeau cu ce au greșit sau ce se întâmplă, de ce vreau să plec din rai. O liniște mormântală, grea ca o lespede. Atunci s-a declanșat infernul.

Părinții s-au încruntat și nu mi-au mai vorbit niciodată. Nimeni nu mă mai vedea, toți mă ignorau și evitau. La cumpărături când mergeam, nici cu bani nu mă mai serveau. Nu numai că nu mă mai plăceau și nu-mi mai adresau nici un sunet, dar se făceau că nici nu exist. Îmi închideau tarabele în față sau treceau pe partea cealaltă a drumului când ne întâlneam pe ulițele prăfuite ale satului sau pe plajă la malul mării. Le-am propus să le returnez toți banii încasați de la ei de-a lungul anilor, dar nimeni nu mă auzea, nimeni nu mă mai băga în seamă. Un singur părinte mai curajos, înalt și puternic, șeful comitetului de organizare a școlii, mi-a zis scurt într-o zi:

”Banii avem și noi. Nu ne trebuie banii tăi să ni-i dai înapoi, este munca ta, îi meriți cu vârf și îndesat. Avem nevoie de un îndrumător pentru copii și de un mentor în comunitatea noastră. Poți păstra banii liniștit, nu asta ne interesează de la tine!”

Copiii veseli de mai devreme s-au supărat brusc și teribil și se opuneau cu ferocitate plecării mele de pe insulă. Fețele lor angelice au căpătat cornițe drăcești și schimonosiri înfricoșătoare. Mi-era mai frică de cei mici decât de părinții lor ce se făceau că nu mă aud și nu mă văd. Mânuțele lor mici, ce altădată mă îmbrățișau moale și cald, acum mă strângeau ca niște cătușe reci și îmi zdrobeau încheieturile și pieptul.


În ziua în care am părăsit distrus sufletește insula cu o ambarcațiune improvizată, nimeni dintre pescari și navigatori nu voia să mă ducă cu vreo barcă până la continent, satul părea pustiu, nelocuit, abandonat.

Nimeni nu era pe străzi, nimeni pe țărm, nimeni în apă.



4 comentarii:

  1. Si cum crezi ca ar fi putut fi evitata situatia de la final in acest vis-fabula cu talc despre dragoste?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Habar n-am. Speram să-mi scrie şi mie cineva aici.

      Ștergere
  2. Habar nu am nici eu.. Sa ne spuna altii..

    RăspundețiȘtergere

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.