joi, 18 ianuarie 2018

Dădica. M-a iubit și n-am crezut-o.

Mă sună sor-mea de pe aeroport din Londra. Ce caută la Londra? De ce mă sună? Nu trebuia să fie la Istanbul? Nu de acolo zicea că pleacă peste Ocean?
Ce se întâmplă? 
N-am apucat să-mi beau cafeaua, nu înțeleg nimic. Dar de ce mă sună așa insistent? N-are răbdare s-o sun eu când termin cu spălatul pe față?
Sună, sună, sună. 
Mâinile mele sunt pline de săpun și mi se face brusc frig. Deger în casă, în baie unde este cel mai cald. Simt că s-a întâmplat ceva. E prea de dimineață ca să fie vorba de ceva bun. Sigur a murit cineva.
Eu nu mai vorbisem cu mama de vreo săptămână, ea nu mă sună mai niciodată, dar și dacă pățea ceva oricum nu mă suna. Eu o mai sun să văd ce face și să-i spun c-o iubesc chiar dacă ea nu-mi arată iubirea maternă în felul în care îl pot asimila și aprecia eu. Știu că mama mă iubește, cumva, nu neg asta, dar felul ei de a mă iubi, de peste patruzeci de ani, nu-mi este digerabil, nu-i comestibil, nu-l pot procesa.

Multe femei m-au iubit într-un fel pe care eu nu l-am putut, la acele momente, metaboliza și aprecia. Nu știu a cui e vina sau dacă e vreo problemă aici. Dar dacă mie îmi place femeia care să mă îmbrățișeze și să-mi zâmbească liniștit și blând în timp ce se cuibărește în brațele mele ca o pisică mică, nu cred că-i vina mea că ea mă iubește dându-mi de mâncare, îndemnuri și sfaturi. Poate că încurajări și susținere ar fi fost mai utile și mai necesare. Am și eu podul plin de mâncare. Sfaturi am și eu vagoane în șură, de n-am unde să le mai pun. Le mai debarc pe unele, rar, din ce în ce mai rar, aici pe blog. Nimeni n-are nevoie nici de ele, de stivele mele de sfaturi inutile.

Polixenia plângea tare și mă ruga să merg lângă mama că o simte foarte-foarte speriată și că plânge cum n-a mai auzit-o niciodată să plângă. Ok, dacă mama plânge e bine, înseamnă că n-a murit. Și că se teme să nu pățească și mama ceva din cauza șocului morții mamei ei fix în fața ei. Deci despre dădica era vorba.
Sor-mea la Londra, se urca într-un avion să treacă peste apă spre noua ei casă de la mii de kilometri, eu aici și acolo, eu cel care care nu mai voiam să mai am de a face cu familia mea și nici cu restul neamului, dădica murise de câteva minute și eu nu știam încotro s-o iau mai întâi.

duminică, 14 ianuarie 2018

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Încetinism. Maipuținism.

Eram puțin necăjit săptămânile trecute. Mă întrista ușor faptul că voi șchiopăta cu meniscul meu rupt o perioadă, poate câteva săptămâni, eventual o lună-două. Aveam chiar o ușoară nemulțumire referitoare la modul în care m-am accidentat, prea ușor în opinia mea, mă ocăram că n-am fost mai atent atunci când mi-am lezat genunchiul. Mă tot întrebam de ce Dumnezeu m-a oprit din sport, mișcare intensă, alergare, alertă, treburi, drumuri, întâlniri, rezolvări, agitație.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Vis cu copii.

Motto: ”Ai mare grijă ce-ți dorești, cere mereu cu modestie și bun simț, pentru că s-ar putea să ți se întâmple sau ofere exact ceea ce vrei.”

Am visat frumos la început într-una din nopțile trecute. Mi-a fost frică să și scriu despre asta. Este un vis clasic ce se transformă, aparent inexplicabil, într-un coșmar. Ca mai tot timpul în viață când nu știi să spui stop la timp sau să separi cumsecade apele.

Se făcea că eram pe o insulă, departe de casă, undeva cu nisip fin, alb și apă mereu caldă, și eram îndrumător și formator al unor copii ce mă iubeau nespus de mult. Insula era plină de localnici și de turiști, era animată zi și noapte, viața palpita la fiecare pas și oră.
Eu îi adoram pe cei mici și progresele lor zilnice la educație, ei mă divinizau și asta se vedea în ochii lor și în abnegația cu care ascultau și-și făceau temele și astfel avansau constant. Le spuneam povești, discutam cu ei la grămadă, apoi cu fiecare în parte pe teme diferite, cine voia, petreceam ore de-a rândul învățând unii de la alții: ei de la mine nimicuri de-ale vieții de zi cu zi, eu de la ei comorile răbdării, entuziasmului, bucuriei nedisimilate, veseliei din satisfacții și chestiuni mici, aparent banale. 
Le vorbeam despre relații, disciplină, chibzuință, modestie, bani, educație, sport, investiții, corectitudine, suflet. Dragostea necondiționată ne învăluia pe toți, credeam că am ajuns în rai, zilele curgeau mirific una din alta fără să-mi dau seama de trecerea lunilor și a anilor.

vineri, 5 ianuarie 2018

Să mai facă și Doamne-Doamne!

Când este să slăbești, orice mănânci sau bei, vei slăbi.
Dacă este să te îngrași, v-o spune nenea!, poți să mănânci în fiecare zi și noapte doar iarbă și să bei doar gheață, tot te vei îngrășa.

joi, 4 ianuarie 2018

Măi, nu ești singur!

Ce am scris pe trei ianuarie 2018? Care este legătura dintre textele de mai jos? De ce este bine să le adun pe toate aici?

Habar n-am.
Dar toate au un rost și de aia este bine să facem ceea ce ne cere sufletul chiar și când nu înțelegem cu mintea pe moment importanța acestei alegeri. Sufletul nu greșește niciodată, creierul este un sclav.

Prin mai anul trecut am scris câteva rânduri aici, atunci când sor-mea mi-a comunicat decizia definitivă de a părăsi țara. N-am crezut că opt luni pot trece ca o săptămână și că o despărțire la un aeroport poate semăna, ca ansamblu de emoții, gânduri, reverii și senzații, cu o înmormântare.

În durerea zilei de trei ianuarie, după infernul zilei de ieri când au plecat cele patru femei importante din sângele, trecutul și viața mea, după două zile de bocit ”ca o muiere”, dar fără ca cineva s-o știe sau s-o fi văzut:

Să te uiți blândă în ochii lui și să-i spui:
-Măi, nu ești singur!

marți, 2 ianuarie 2018

E păcat să fii doar o albină!

E păcat să fii doar o albină!

Într-un stup este doar o singură regină-matcă, puțini trântori orientați și restul albine harnice.

Este excelent să poți munci, este bine să ai unde munci în ziua de azi, este corect să te atragă munca onestă, oricare ar fi ea, ideal este să-ți placă mult ceea ce faci ca să nu ajungi să te plictisești sau să te îmbolnăvești din cauza rutinei sau a neplăcerii.

Dar munca ar trebui să fie, în principal, o sursă de venituri cu care să-ți susții familia, persoana ta și/sau neamul ori viitorul liniștit și zâmbitor.

luni, 1 ianuarie 2018

Decalogul geluțist: Mai puțin e mult mai bine!

1.     Mai puțin e mai bine. De fapt, e mult-mult mai bine!
2.     Bucură-te zilnic, ca un copil ce ar trebui să rămâi, de fix ceea ce ai! Nu râvni la nimic altceva, te va ruina alergarea după himere.
3.     Soarta ta ești tu! Zâmbetul tău e în mâinile tale!
4.     Indiferent cât de tare o dai tu, mereu va apărea cineva care o lovește ceva mai bine, mai ușor și mai repede. Oricând va exista un om mai frumos, mai deștept, mai bogat, mai devreme acasă. Nu acolo e lupta, nu în afară. Acolo, afară, pierzi timpul.