luni, 6 noiembrie 2017

Tiranul de Tata

Ca să-l rănesc, ce plăcere teribilă aveam s-o fac, îi spuneam deseori tatălui meu sperând să-l umilesc, să-l înjosesc:

- M-am descurcat în viață chiar și fără ajutorul tău! Un capăt de ață n-am primit niciodată de la tine! Tot ce-am făcut am făcut prin forțe proprii!
 
El mă asculta liniștit, înghitea replica în sec și continua altă discuție, muta furia mea de acolo, nu-mi dădea apă la moară. 
Uneori încerca să mă ia în brațe, așa fac și eu astăzi cu apropiații ce-mi vorbesc asemenea, dar eu îl respingeam în majoritatea cazurilor. Simțeam că-i stăteau lacrimile, de multe ori, agățate într-un fir de praf. Niciodată n-a plâns.

Dar într-un colț al sufletului lui el zâmbea. Știa că procedase cum trebuie cu mine.
Cuvintele mele, perfect adevărate, erau confirmarea externă a faptului că-și atinsese cu brio obiectivul:
Copilul lui să fie independent, puternic și liber de oricine și de orice. Să se poată descurca fără probleme în orice condiții exterioare.

P.S.:


Azi se împlinesc opt ani de când nu mai este lângă mine, s-a mutat liniștit în sufletul meu.


Niciun comentariu: