duminică, 12 noiembrie 2017

Străbunicul, bunicul, tata și tăticul.

O vorbă din bătrâni spune că fiecare doarme fix cum își așterne. Dar să faci copii cu gândul meschin și egoist că-ți vor da o cană cu apă sau vor avea grijă de tine la bătrânețe, ce eroare!, este o naivitate cruntă și chiar o nedreptate. 

Străbunicul meu, Lungu i se spunea, a avut șapte copii, șase fete și un băiat - al șaptelea născut, și a murit singur undeva prin Bulgaria, abandonat de copiii ce și-au găsit rostul în alte țări: Grecia, România, Macedonia.

Bunicul meu, cel de-al șaptelea copil de mai sus, a avut și el cinci prichindei la rândul lui, trei cu o femeie și încă doi cu alta, dar a murit tot singur în spital într-o localitate departe de reședința lui, dar în care trăiau doi dintre copii.

Tatăl meu avea doi copii și a murit singur, departe de țară, într-un spital la două mii și ceva de km de casă.

Eu n-am nici un copil cu acte pe inventarul meu. Cum să mă iluzionez că voi muri ”înconjurat de cei dragi”?
Care ”cei dragi”?

Soarta ta ești tu! Nimeni altcineva nu-ți poate dicta fericirea.
Zâmbetul tău e în mâinile tale! Nimeni altcineva n-are dreptul sau puterea să-ți facă decât bine și binele.

Cum spuneam: fiecare doarme fix cum își așterne.

Niciun comentariu: