vineri, 9 iunie 2017

Părinții infantili - izvorul nesecat de răni pentru copii

Am fost crescut într-o familie tradițională până la os și deseori până la carne și chiar și cu sânge. Da, cu sânge pe pereți, pe covoare, pe suflete, pe caractere, pe destine. Părinții mei, pe care îi iubesc și azi nespus de mult deși m-au rănit îngrozitor când eram mic și neajutorat și nici n-avea cine cum mă proteja, au făcut copiii, pe mine și pe sor-mea, fără ca să fie pregătiți pentru așa ceva, fără ca să aibă habar cum se cresc și cum se educă mogâldețele alea mici, fără ca să știe ce le face bine viitorului copiilor lor și ce le hrănește sau le rănește sufletele mici și pure pentru totdeauna. Astăzi cuplurile tinere sunt la fel de pregătite cum au fost și părinții mei acum peste patruzeci de ani, nu-s prea multe schimbări majore.

Multe dintre prietenele mele sunt mame singure. Cresc copiii cum știu și ele, dar sunt fericite că au scăpat în libertate și de dobitocul ce le-a turnat un copil sub pretenția sclaviei pe viață. Altele sunt apăsate emoțional, nu doar fizic și material, cu amenințări și șantaje de grădiniță: 
”Tu nu te gândești că ai copii? Unde să pleci? Nu ți-e rușine? De ce să te desparți de mine când tu ai copii cu mine? Am să spun părinților/colegilor/prietenilor tăi că vrei să părăsești domiciliul conjugal!” - spune animalul agresor, care după ce altoiește femeia amuțind-o în plâns, îi și interzice să fugă umilind-o, jignind-o și speriind-o. Astfel nouăzecișinouă la sută dintre femei dau în sindromul Stockholm și continuă să doarmă în pat cu dușmanul. Imediat apar dereglările emoționale și la scurt timp corpul femeii este cuprins de boli diverse la vârste tinere sau mirosuri neplăcute prin locuri pe unde altcândva izul era de flori proaspete de primăvară. Azi ele miros a putrefacție și nici măcar nu-și dau seama. Vor realiza asta peste ani de zile când puțini vor mai sta lângă ele mai mult de o dată-două. Traiul în condiții toxice generează invariabil boală. Nici o floare n-a scăpat dintr-un pârjol și nici o plantă nu crește sănătoasă și frumoasă în groapa de gunoi sau în hazna. Dar de ce s-au grăbit atâta la măritiș? Retorică, știu.
Oricum n-are cine să-mi răspundă, că ele știu mai bine, de la mamele lor, că palmele se dau din dragoste.
Scurtă pauză:
Aș vrea acum să citești articolul acesta, dacă ai timp și vrei:
https://mnmlistro.blogspot.ro/2016/03/animal-si-veverita.html
Apoi să-l citești pe acesta, unde-mi detaliez nedumeririle legate de atitudinea femeilor agresate:
https://mnmlistro.blogspot.ro/2016/03/snopite-in-bataie-de-iubitprietensot.html

Dacă te-au deranjat cele două articole de mai sus, te rog să mergi în altă parte, continuarea nu-i pentru tine. Mergi în pace!

Continuăm:

În casa noastră scandalurile erau aproape zilnice, am crescut de nou-născut într-o atmosferă de război perpetuu. Mama și tata erau două pietre dure și nici unul nu renunța la partea lui de dreptate pentru armonie și pace. Fiecare dorea să fie câștigătorul, cel mai deștept, cel mai puternic, ”Șeful”, dar acum unu este oale și ulcele de peste șapte ani, iar mama este vie, dar foarte bolnavă de diverse afecțiuni, supraponderală spre obeză, agitată cu toți și toate, nervoasă mereu, singură intrinsec, deși aparent înconjurată de mulți apropiați și în mijlocul neamurilor ei de care eu m-am îndepărtat demult. 
La ce le-a folosit lupta de peste treizeci de ani din ”căs(z)nicie”? Cine a câștigat? 
Eu, acum la bătrânețe, după ce am revăzut și alte exemple similare irosindu-și viața și sănătatea, pot spune că toți au pierdut. Dar cei mai afectați, deși nevinovați și lipsiți de apărare, sunt copiii ce rămân invariabil cu diverse sechele și dereglări emoționale, hormonale și fizice. Eu sunt un astfel de ”defect”, un excelent exemplu de ce prostii pot face doi căpoși ambițioși în numele ”iubirii” și a ”familiei tradiționale”, căca-m-aș în ea de tradiție și de obiceiuri proaste ale predecesorilor mei eronat educați. Blogul ăsta este pornit și scris ca o încercare de vindecare a unor răni străvechi.

Am întrebat-o pe mama, copil mic fiind, de ce nu divorțează și de ce nu pleacă din tensiunea asta zilnică și bolnăvicioasă. Îmi răspundea mereu că orice copil trebuie și este bine pentru el să aibă o mamă și un tată, o familie unită. Dar noi nu eram o familie, nici vorbă de unită, despre ce vorbea mama? Care familie? Care unită? Tata unit cu curvele lui și cu afacerile și banii după care era tot timpul plecat și mama unită cu vânătăile, singurătatea și plânsetele ei pe ascunselea și pe înfundate? Sau noi, copiii nevinovați, uniți prinși claustrofobic între doi părinți infantili și egoiști? Care era familia aia unită și tradițională? căca-m-aș iar în ea și în capul tuturor stupizilor din ziua de azi care o mai susțin!

Mă mințea mereu mama că eu și sora mea, amândoi abuzați și răniți de relația toxică a părinților, suntem motivul pentru care ea suportă bătaia și mojiciile tatălui meu. Lespedea asta m-a cocoșat teribil atunci, încă-i mai simt răceala pe ceafă, de când eram un țânc. I-am spus la un moment dat, plin de curaj și susținere pentru ea, că mai bine divorțează și că ne vom descurca noi cumva și fără tata. N-a vrut, mi-a zis că nu învață oul pe găină și că nu-i dau eu sfaturi și nici nu-mi permite s-o judec. 
Trebuie să recunosc că la un moment dat, spre adolescență, când nu vedeam ieșire din acest calvar din care mama nu putea sau nu voia să iasă, am intenționat să mă sinucid pentru a scăpa și eu de obligații impuse cu forța de ea și pentru a da mamei posibilitatea să scape din datoria stupidă de a rămâne măritată cu un agresor pentru că are copii cu el, așa înțelesesem eu rezolvarea pe atunci. Cum ar fi fost să fi avut curaj și coaie și să fi dus gestul meu până la capăt? Dar eu uitam că mai este și sor-mea și că de fapt mama nici nu știa încotro s-o apuce oricum, n-avea nici un sprijin, nici o informație, nici o posibilitate de a se susține. Nici mentalitate de om liber, nici curaj, nici ochii deschiși. A trebuit ca să-i închidă taică-miu, definitiv, că să pot să-i deschid eu ceva ani mai târziu.


Sor-mea s-a măritat devreme, cu primul bărbat care i-a cerut mâna, tentația fugii din casa părintească a fost un proiectil și un proiector colosale, dar a avut noroc și a nimerit foarte bine, într-o familie a cuscrilor de zahăr, bărbatul ei este un om excepțional, de aur, are doi copii minunați, este iubită, respectată, apreciată, susținută. N-am văzut-o niciodată plânsă sau abătută, nici vânătă, dar și maică-mea în public zâmbea și nimeni din afara familiei nu știa ce violențe sunt înăuntru.
Dar puțini știu ce-i cu adevărat în sufletul lor și nimeni nu vede niște linii groase ce trec prin vreo patru generații de femei ce-și calcă pe bătături făcând fix aceleași alegeri: dădica, adică bunica din partea mamei, mama, sor-mea și cele două fete, dar mai ales Maria. Există o piatră de moară ce este dusă de peste opt decenii în cârcă de femeile acestea și se pare că vor mai căra o perioadă bună acest balast. 
Deși azi au apărut surse de informare, deși societatea pare că a mai evoluat, anumite răni se perpetuează automat și când lumea este și deșteaptă, cum este cazul celor patru femei de mai sus, și astfel nu acceptă și altera pars sau alt stil de viață, jugul este și va rămâne apăsător chiar dacă nu mai are forma din vechime sau chiar nu se mai vede cu ochiul liber de către novici sau orbi.

Cei mai mulți soți, din acele prea multe căsnicii-epave, dar nedestrămate încă din frica, târșala sau meschinăria unuia sau a alteia, nu fac diferența între relația de soț-soție iubit/iubită și cea de mamă-tată. Aceste două ar trebui să fie una, dar dacă relația lor s-a degradat și iubirea, susținerea și respectul reciproc nu mai există, ar fi bine să devină și să rămână separate: doi soți care nu se mai înțeleg e ok să se despartă, e chiar sănătos, dar ei vor rămâne toată viața mama și tatăl acelor copii. Nimeni nu ia bărbatului divorțat de femeia ce nu-l mai iubește statutul de tată al copiilor. Dimpotrivă, e mai mare nevoie de acesta astfel. Ai mei părinți n-au înțeles asta în anii optzeci, dar nici după patruzeci de ani majoritatea cuplurilor nu fac această diferență semnificativă. Eu pot înțelege că un el o altoiește zilnic sau săptămânal pe o ea și ea acceptă senină situația de ani de zile, sau zeci de ani, ori s-a obișnuit ca măgarul cu biciul sau cu samarul, dar ce vină au copiii lor să vadă și să audă toate nenorocirile acestea? De ce nu se duc în pizda mamei lor amândoi părinții să-și spargă capetele doar ei doi, singuri, dacă asta este plăcerea lor, undeva departe de ochii nevinovați ai plozilor? Cum să manipulezi sentimental și să umilești financiar o copilă de treisprezece anișori care vede că n-are nici un aliat în familie și este singură în genunchi în fața finanțatorului atotputernic și a mamei terorizată și paralizată de frică să mai riposteze?!?

M-am urcat cu mama în tramvaiul 21, ce ironie!, eu scriu la 21 chiar acum, să mergem la părinții ei să le spună că nu mai suportă bărbatul abuziv și agresiv și că vrea să divorțeze și să revină la casa părintească o perioadă pentru și după divorț. Era în anii optzeci, eu eram mic-mic, dar simțeam fiecare picătură din lacrimile mamei ca pe o arsură cu fier roșu pe pieptul, pe umerii și pe spatele meu. Multe dintre contracturile acelea le mai am și astăzi, deși au trecut treizeci de ani. Am ajuns la bunici, mama le-a spus în plânsete durerea ei, eu speram să ne putem refugia acolo o perioadă, dar răspunsul lor a fost năucitor: 
”Nu poți să divorțezi, e bărbatul tău, tu l-ai ales, nu te-a forțat nimeni să-l iei, nu ne face de rușine neamul divorțând, du-te înapoi acasă, suportă, lasă de la tine, fii mai împăciuitore, suportă și mai mult, caută să găsești o rezolvare, Nu te primim aici înapoi, ești măritată, NU NE FACE DE RUȘINE și nu divorța!”

Durerea mamei din tramvaiul de întoarcere acasă nu are gură și nici cuvinte de povestit. Am mers atunci într-un parc și ne-am plimbat puțin cum ne mai plimbasem niciodată și tot niciodată altădată nu vom mai avea timp a face o astfel de plimbare tăcută și durută. Eu mă simțeam ca o povară, ca o piatră de moară, ca o sursă de rău și agresiune pentru mama mea. Dacă n-aș fi fost eu pe lume, poate, cine știe?, ar fi fost mai curajoasă și ar fi plecat de acasă oriunde, departe de bărbatul agresor, de familia ei nemiloasă și cinică, cum să trimiți oaia sfâșiată și plânsă înapoi în gura lupului?!? - ca părinte? Cum să faci așa ceva unei tinere singure și dezorientate care este fata ta? Cum să faci una ca asta?!? Așa se definesc și se numesc părinții?

Am crescut, anii au trecut, amintirile coșmărești și durerile nu, am căutat o femeie cu care să am o relație liniștită și senină, cu înțelegere lină și bună dispoziție. Doream cu tot sufletul meu să evit orice fel de agresiune sau tensiune în cuplu. Am găsit câteva exemplare minunate, dar în momentul în care simțeam că relația s-a erodat și degenerează către discuții aprinse sau scandal, care nu puteau fi nicicum remediate prin comunicare sau argumente logice și bun simț liniștit, m-am despărțit imediat de ea. Astfel am tot amânat și evitat să fac copii, am ocolit discuțiile de acest gen cu femei excelente ce doreau să procreeze cu mine, într-un rezumat: nu mi-am dorit copii, de frica de a nu-i răni din pricina unei eventuale relații toxice cu mama lor.  

Cunosc multe femei azi, multe!, peste zece exemplare, poate și mai multe, care stau măritate cu niște cretini, dobitoci, animale, căcați de non-bărbați. Non-bărbați care le agresează constant și care le țin legate cu funii invizibile ochiului, dar care lasă echimoze și excoriații adânci pe piele. Nu judec decizia lor de a rămâne în acea sclavie modernă, nu mă pun apărător lor, sunt majore, vaccinate și tari în gură în societate și în afara casei, dar mă uit cu o nesfârșită și cumplită durere la copiii lor care se deteriorează pe zi ce trece și care nu țin pasul cu colegii lor la școală, la sport, nu se adaptează în colectivitate, au dese accese de furie cu alți copii sau plâng inexplicabil în intimitate, se refugiază în ecranele telefoanelor, calculatoarelor, în violență, droguri, jocuri de noroc, sex și promiscuitate. Am fost și eu p-acolo, cred că încă n-am plecat de tot, e multă durere și neliniște în acei copii, iar părinții nu văd asta și nici nu-i interesează, îi doare în pulă pe amândoi. Ei sunt atenți la lupta lor surdă, infantilă și infatilizantă, care nu duce nicăieri și nu aduce nimic bun. Cei mai mulți vor să aibă dreptate, nu liniște. Alții vor să dovedească că-s mai puternici și-și abuzează similar și plozii necopți slăbindu-i și anchilozându-i aproape iremediabil. Iar cele mai multe nu pot concepe că au trăit atâția ani, pierzându-i rapid, lângă un căcat, alături de un non-bărbat, și tot speră inutil că animalul se va schimba și că decizia de a se mărita imprudent și repede n-a fost cea mai mare greșeală din viața ei.

Nimeni nu este proprietatea nimănui, un act semnat la sfat nu ne înrobește pe vecie.
Bătaia nu-i dovadă de iubire. Abuzul fizic și psihic, mai ales când sunt repetate, nu sunt de iertat. Iertarea a doua oară a agresorului nu-i dovadă de înțelepciune, dimpotrivă!, transmiți un mesaj greșit, inviți cu ușa larg deschisă alte umilințe și traume similare și mai dai și un exemplu extrem de prost copiilor. Chiar nu ți-e milă de copiii tăi?
Libertatea este extrem de valoroasă și hrănitoare, doar cineva care a pierdut-o poate înțelege dulceața lipsei de lanțuri. Din cușca de aur și având puf sub funduleț accepți bătaia mai ușor și speri ca să vină cineva să te salveze ca pe o prințesă neînțeleasă, dar valoroasă. Dacă erai prințesă sau valoroasă nu te abuza bărbatul tău, sau tu nu acceptai asta și-ți cereai drepturile, dreptatea, libertatea, recompensa și protecția. Nu va veni nimeni să te salveze, niciodată, decât poate un alt agresor similar. Dacă nu te aperi tu, nu te apără nimeni.
Libertatea și zâmbetul liniștit nu-s pentru oricine. Cei care deschid ochii, Doamne-Dumnezeule ce durere este atunci când pleoapele se sfâșie și văd pentru prima oară lumina și adevărul, au de trecut prin furci caudine ca să iasă de acolo unde au intrat nepregătiți, neîndrumați, infantili, prematuri și chiar infantilizați.
Dar de cele mai multe ori este rău să deschizi ochii cuiva care a trăit în cavernă și are retina virgină și pielea neatinsă de Soarele libertății. Pentru că mica lor fericire din sclavie este tot ceea ce știu ele că există, altceva le sperie și nici nu au puterea de a mesteca fructe crude și alune după ce au fost hrănite decenii la rând cu mortăciuni și zemuri pestilențiale.

Dureros este să vezi exponate ale feminismul agresiv și clamatoare feroce ale egalității sexelor care sunt prizoniere în căsnicii toxice și suportă agresiunile unor proști infantili. Cele mai multe au studii superioare și poziții de top în companii faimoase, dar umilințele lor nu le iau peste bot multe din femeile mai simple sau mai puțin educate. În schimb, pe feisbuc și în societate ele au toate poze strălucitoare și aparent fericite cu și lângă bărbații lor abuzivi, dar ochii, ah!, ochii lor superbi!, urlă nefericirea din grotă cu fiecare postare și cu fiecare apariție în public.  
Știu că ție îți place bătaia sau că te-ai obișnuit cu ea, dar copilul minor n-are nici o vină și nici o apărare, puternica pulii mele ce ești în public, printre străini!

Soarta ta ești tu!
Zâmbetul tău e în mâinile tale!



5 comentarii:

Unknown spunea...

E greu cand nu poti schimba. Dar nu exista nu se poate, exista nu se poate inca. Totusi e periculos sa te bagi din foarte foarte multe motive pe care le stii foarte bine. Cool downn. In secunda asta se pereec in lume destule atrocitati, nedreptati in acelasi timp au loc lucruri frumoase. Daca poti ajuta ajuta, daca nu muta-ti privirea. Nu e responnsabilitatea ta sa faci ceea ce nu depinde de tine.

Gelu M. spunea...

Necunoscuto, îți mulțumesc!

djajtkfk d bc hrs ND s spunea...

Pentru putin.

Seherezada spunea...

Poate ca tocmai datorita unor motive expuse de tine mai sus, unii/unele nu mai au nici o tragere de inima..
Poate ca nu isi doresc sa reediteze o poveste similara,de data asta din postura de calai, nu de victime nevinovate. Si pe cale de consecinta, unii prefera liberatatea, altii singuratatea..

Gelu M. spunea...

Poate.